Meet the writer #2 - Cătălin Ceaușoglu Geo Moisi: Cătălin, dată fiind grosimea romanului tău, el poate fi un policier stand-alone, dar adevărul e că Dezrădăcinații e mai mult de-atât. Cum crezi că ar fi fost primită povestea dacă i-ar fi lipsit filonul policier? Cătălin Ceaușoglu: Păi filonul policier nu putea lipsi. Când face lista cu cele mai bune 100 de cărți mystery și thriller din toate timpurile revista TIME definește genul ca fiind centrat pe o crimă nerezolvată sau o amenințare iminentă, ca și pe persoana sau persoanele hotărâte s-o rezolve sau prevină. „Dezrădăcinații” este despre o adolescentă care dispare fără urmă și un polițist suficient de idealist ca s-o caute ani de zile după ce nimeni n-o mai face. Filonul acesta e fundația pe care se construiește tot romanul. Poate că aș fi putut extrage doar policier-ul și să dezbrac cartea de toate celelalte straturi, dar o fundație goală nu e niciodată prea sexy, iar noi suntem în epoca în care concurăm cu tot ce s-a scris vreodată. Totul e la 2-3 clicuri distanță, deși ingredientele literaturii de calitate nu s-au schimbat, așa că avem nevoie să facem mai mult decât acum 20 sau 30 de ani pentru un loc pe noptiera cititorului. Așa că nu știu cum ar fi arătat povestea fără acest filon, cum l-ai numit tu. Ar fi fost o altă poveste, ca atare mi-e greu să-mi dau seama cum ar fi fost primită. Ce pot face, totuși, este să mă uit la cum a fost primită cartea în forma în care a ieșit ea de la tipar. Am avut destule întâlniri cu cititorii în jumătatea asta de an ca să știu că unii dintre ei au ales-o tocmai pentru latura polițistă. De asemenea sunt la fel de sigur că există mulți potențiali cititori care au lăsat-o deoparte din același motiv. Câți sunt din fiecare categorie, e greu de spus. Una peste alta, așa cu eticheta de roman polițist, „Dezrădăcinații” a fost primită foarte bine de public și nu numai. Geo Moisi: Crezi că romanul polițist și-a pierdut popularitatea, la noi ori în general, din cauza filmelor sau pentru că de la un punct încolo poveștile autorilor au devenit predictibile? Cătălin Ceaușoglu: Eu nu cred că și-a pierdut popularitatea, am citit o statistică recentă conform căreia vânzările de mystery&thrillers înregistrează cele mai mari creșteri în State și Europa. La noi nu știu să existe o astfel de statistică, dar n-aș vedea motive pentru care cititorul român să se comporte diferit. Dintotdeauna oamenii găsesc satisfacție în dezlegarea misterelor și asta nu se va schimba cu una cu două. Mediul literar este, cred eu, o gazdă foarte potrivită pentru mister, tocmai pentru că e mai capabil să ascundă decât mediile vizuale, decât filmul. De asemenea, în literatură sunt mai ușor de folosit persoana întâi, naratorul necreditabil și alte arme din arsenalul genului. Nu că n-ar avea și filmul are avantajele lui. Dar nu văd aici amenințarea, din punctul meu de vedere amenințarea vine din partea a ceea ce numim conținut. Vezi că am devenit toți creatori de conținut. Amenințarea sunt porcăriile la kilogram generate ieftin de AI care ne inundă, fie în format scris, fie vizual. Va dura ceva să scăpăm de ele. Nu cred nici că poveștile autorilor au devenit predictibile. Sigur că unele sunt, dar scrisul după rețetă, presiunea termenelor, lenea de a căuta o rezolvare mai bună au existat dintotdeauna. În „Dezrădăcinații” sunt destule twist-uri ca să nu te plictisești. Am avut nu mai puțin de treisprezece finaluri diferite, din care l-am ales pe cel care mi s-a părut mie cel mai nimerit. Alegerea n-a fost ușoară, unora nu le-a plăcut, dar sunt în continuare de părere că pentru povestea aceasta în particular s-a potrivit cel mai bine. A, și cred că e finalul cel mai apropiat stratului policier/thriller. Într-un fel, cartea se sfârșește așa cum a început. Poate că popularitatea genului să fi scăzut, dacă a scăzut, din cauza reticenței autorilor pricepuți în a-l aborda. Eu, în bula mea, în care am adunat mulți scriitori contemporani, văd rar spre deloc cărți polițiste. Sunt multe amintiri din copilărie, amintiri din comunism, povești de familie, multă traumă propagată transgenerațional. Nu e nimic rău în asta, dar mă gândesc că poate cititorii și-ar mai dori și altceva. Dar, dacă tu ca autor quality privești de sus romanul polițist, de exemplu, acesta va ajunge să fie scris după rețetă, de unii mai puțin înzestrați, iar rezultatul va avea o calitate îndoielnică. Ce vreau să spun, de fapt, este că avem extrem de puțină literatură mystery/thriller românească bună, iar asta, desigur, poate duce la scăderea popularității genului. Ochii care nu se văd se uită. Și e o greșeală să desconsideri genul. E foarte ușor să greșești în mystery. O astfel de poveste e un eșafodaj de cărți de joc. O mică scăpare și totul se duce pe apa sâmbetei. Cel mai rău e că e foarte posibil să nu realizezi, nici tu, nici editorul, nici amicii care mai citesc, și să se prindă vreun cititor, apoi, eventual, să-ți asasineze cartea pe internet. Și pe bună dreptate. Știi păsările acelea imense din LOTR care ajută Frăția Inelului în anumite momente cheie, de obicei fără ieșire? Păi, de ce nu puteau duce ele inelul în zbor în Mordor, să-l arunce în Mount Doom? Sau măcar să-i transporte în siguranță pe cei doi hobbiți până acolo. Revenind, eu mi-am mai complicat o dată viața și cu structura romanului. Puzzle-ul acela a fost al naibii de greu de făcut, te poți trezi oricând într-o situație narativă fără ieșire. Ca să fie clar, în viața de zi cu zi eu n-am răbdare să rezolv probleme de logică, puzzle-uri, etc. De asemenea, genul a devenit mult mai complicat și din cauza tehnologiei. Gândește-te la un Mr Ripley, al Patriciei Highsmith în 2025. Mai niciunul din trucurile lui n-ar mai ține într-o lume cu telefoane mobile, GPS, recunoaștere facială și senzori de amprente. Geo Moisi: Cum i-ai combate pe cei care afirmă că romanele polițiste sunt paraliteratură? Cătălin Ceaușoglu: Nu știu cum am ajuns tocmai eu să-i combat, nu e neapărat genul meu preferat, s-a întâmplat să scriu cartea asta și atât :) În „Dezrădăcinații”, Lise, un personaj cât se poate de secundar, e pasionată de literatura mystery și deține unul dintre primele manuscrise ale Crimelor din Rue Morgue a lui Poe. Într-un fel, cred că m-am simțit prost că scriu o carte de gen fără să fiu un fan și acesta a fost modul meu de a-mi cere scuze. Noroc însă că afirmația respectivă nu e prea greu de combătut, fiind doar o simplificare regretabilă. Nu există nici un criteriu serios care să vină în sprijinul unei asemenea afirmații, și oricum termenul de paraliteratură conține mai mult un verdict de tip sociologic. Cum spuneam mai înainte, problema nu e genul, ci calitatea execuției. E un eseu celebru al lui Raymond Chandler despre romanul polițist, de prin '44, în care zice ceva de genul că dacă ești în stare să scrii proză colorată, densă, de calitate, cum ar veni, n-o să te cobori să scrii romane polițiste. Poate că nu, dacă rămâi în tiparul strict și bolovănos, dar nu te oprește nimeni să-l îmbogățești. În aproape 100 de ani totul a evoluat, s-a complicat, inclusiv literatura. Ceva de genul ăsta am făcut și eu în „Dezrădăcinații”. Am luat un whodunnit, l-am plasat într-un mediu exotic (lui) și familiar mie și i-am adăugat două dimensiuni - una de timp și alta socială. „2666” al lui Bolano - sunt toate acele crime, e o anchetă, se caută un ucigaș în serie, are toate elementele unui roman polițist, dar mai poate fi el clasificat atât de simplu? Genurile sunt fluide și permeabile, și există o multitudine de autori „de canon” care folosesc un schelet polițist - Borges, Eco, Pynchon, Auster, Bolaño. I-a trimis cineva la periferia literaturii?